Pâna la 39 de ani, Al Pacino a refuzat sa stea de vorba cu presa. Îl speria gândul ca orice confesiune duce la confundarea omului cu actorul.
Cum tot ce face Pacino este exceptional, si acest prim interviu a fost unul iesit din comun. A durat mai mult de 25 de ani si e cuprins în aceste 300 de pagini. Între 1979 si 2005 au înregistrat 400 de ore de conversatii.
La început, Pacino credea ca nu prea are raspunsuri, asa ca nu are de ce sa dea interviuri. Iar cu Grobel a învatat sa caute raspunsuri pentru întrebari pe care nu avea curajul sa si le puna singur. Asa ca dialogul nu a fost tot timpul comod. Au existat momente de complicitate, dar si momente în care s-au simtit agresati unul de celalalt.
Si tocmai din aceasta tensiune s-a nascut un dialog dintre cele mai semnificative. Citindu-l, ai impresia nu doar ca afli mai multe despre un actor extraordinar, ci ca Pacino însusi se descopera pe sine, dezvaluindu-se, pe masura ce raspunde întrebarilor celui care intrase mai întâi la el în casa ca un cvasinecunoscut indiscret.
Cartea publicata recent si in limba romana este dupa parerea lui Jim Collins: “…un fel de autobiografie a lui Pacino. El vorbeşte aici despre copilăria şi adolescenţa lui, despre familie, despre primele roluri şi despre primele slujbe. Când vorbeşte despre cariera lui în teatru, despre rolurile din Naşul, După-amiază de câine sau Serpico, ori În căutarea lui Richard, este evidentă pasiunea lui pentru actorie. Pe scenă, pe ecran şi în carte se văd uşor inteligenţa, talentul şi pasiunea cu care le face pe toate. Interviul lui Grobel oferă portretul unei legende a cinemaului american de sfârşit de secol XX şi început de secol XXI.”