Cine se scoala de dimineata, departe ajunge. Iar diminetile se incep, dupa cum se stie, cu exercitii de inviorare; detensioneaza muschii, pun sangele in miscare si tonifiaza trupul. Insa, de cele mai multe ori, ritualurile noastre matinale nu tin seama de un “muschi” esential… poate chiar cel mai important… “muschiul mintii”. Smart FM a lansat o campanie noua, provocandu-ne sa revolutionam medicina prin autoanaliza, formuland intrebarea Tu ce faci pentru a-ti mentine mintea in forma? Dupa cum mentionam intr-un post anterior, eu voi oferi incalzirea pentru exercitiile mintale ce urmeaza, conturand cate un clasament cu artisti Rock.

Astazi in lumina reflectoarelor se vor afla… (sunet de tobe imaginare, accentuand suspansul)… chitaristii. Neintentionand vreo lipsa de respect fata de alte elemente constitutive ale muzicii Rock, trebuie sa complimentam chitara ca fiind instrumentul iconic al genului. De la asocierea simbolica a Rock-ului cu pictograma chitarei pana la acompanierea melodiei preferate la “air guitar”, bijuteria cu coarde inspira si fascineaza. Orice impatimit al muzicii Rock se viseaza intr-o zi pe scena, tocindu-si Fender-ul in strigatele de adulatie ale fanilor. Fara tergiversari suplimentare, va prezint Rock Honours -  Cei mai buni 10 chitaristi Rock ai tuturor timpurilor!

1. Jimi Hendrix (The Jimi Hendrix Experience) - aparitia lui Jimi pe pozitia fruntasa este, cu siguranta, un cliseu. Dar formulele devin clisee tocmai fiindca au valoare de adevar irefutabil. Pe langa virtuozitatea indubitabila, Jimi emana magie; a infuzat gratie pasionala si precizie poetica in arta chitarei. Pana la Hendrix, chitara electrica exprima furie netemperata, razmerita, era un instrument de tortura prin arta. De la patosul lui John Lee Hooker pana la energia lui James Burton, intreaga lume muzicala utiliza chitara ca pe o arma, un amplificator metalic de sunete stridente si dure. Jimi Hendrix a construit o punte intre cele doua lumi, Blues si Rock, iar sunetele sale placute au metamorfozat chitara dintr-o unealta a revoltei intr-una a poeziei. Nimic nu se compara cu o “experienta” Jimi Hendrix (calambur neintentionat).

2. Eric Clapton (The Yardbirds, Cream, solo) – din nou, o alegere mai mult decat evidenta. Legenda vie a muzicii, Clapton detine un record insolit, o tripla inductie in Rock ‘n’ Roll Hall of Fame. A cunoscut succesul la cele mai inalte cote, talentul sau fiind apreciat masiv inca de la varsta de 20 de ani, dupa doar 5 ani de prezenta pe scena. Eric Clapton este un muzician atipic, cu un fler incredibil pentru solo-uri si improvizare. A fost poreclit “Slow Hand”, ca o validare ironica a velocitatii cu care Clapton navigheaza printre acorduri. Ii este imposibil sa plictiseasca auditoriul, chiar si cu note prelungite, melodiile sale fiind un deliciu auditiv, iar reprezentatiile live, experiente aproape religioase.

3. Chuck Berry (solo) – desi critica este tolerata si chiar incurajata, aceasta optiune rezista in fata oricarei opozitii. Nu stiu daca fara Chuck Berry nu ar fi existat Rock ‘n’ Roll, dar exista o posibilitate foarte mare. Este o figura iconica. Bob Seger declara ca toti muzicienii Rock ar fi “copiii lui Chuck Berry“, in timp ce Jerry Lee Lewis isi amintea cum mama lui ii spunea “tu si cu Elvis asta sunteti bunicei, dar nu va comparati cu Chuck Berry“. John Lennon s-a rezumat la a-i sinonimiza numele cu insasi muzica Rock. Cu un staccato inconfundabil si un scrasnet dur, provenit din Chicago Blues cu inflexiuni de country, Chuck Berry a fost primul monstru sacru al chitarei electrice. Jimi Hendrix a putut sa perfectioneze chitara electrica numai pentru ca Chuck Berry a inventat-o.

4. Jimmy Page (Led Zeppelin, Page and Plant, solo) – anii ’70 au stat, in mod indubitabil, sub semnul Led Zeppelin. Puterea colosala, inovatia extrema si o alchimie aproape perfecta intre tehnica muzicala si atmosfera spirituala au conturat dominatia categorica a lui Zeppelin. Iar comandantul acestei fregate imperiale, Jimmy Page, alaturi de frontman-ul legendar Robert Plant a constituit perfectiunea experimentarii. Page a incercat o gama foarte variata de sunete, pastrandu-si simultan o autenticitate inegalabila. Cu greu poti gasi doua piese asemanatoarea intre ele si, cu toate acestea, stilul Zeppelin este unul inconfundabil. Led Zeppelin a fost sinonim cu muzica in anii ’70 si ramane o autoritate suprema si astazi; Jimmy Page a definit sunetul Led Zeppelin.

5. Ritchie Blackmore (Deep Purple, Rainbow, Blackmore’s Night) – un maestru multifatetat al instrumentului si un perfectionist, Blackmore este unul dintre acei artisti care dilueaza granita dintre talent si exercitiu. Este un tehnician desavarsit, al carui sunet disciplinat, armonios si melodios este celebrat, in mod ironic, datorita celei mai simple linii melodice pe care a cantat-o vreodata, Smoke on the Water. Blackmore mai are meritul de a fi o raritate printre maestrii chitarei, deoarece nu a ales sa initieze proiecte solitare pentru a-si mangaia orgoliul, ci si-a asuma rolul de chitarist in cadrul unei formatii.

6. David Gilmour (Pink Floyd) – dincolo de emotia asociata cu incarcatura mesajelor si cu imaginatia conceptuala, Pink Floyd aducea si drama pe scena. Drama care insufletea fiecare melodie. Iar motorul ce furniza acea drama era, in mod cert, David Gilmour. Osciland intre trairi melancolice si transe psihadelice, acordurile lui Gilmour vibreaza in sufletul ascultatorilor si asigura memorabilitatea pieselor. David Gilmour nu a fost neaparat cel mai bun chitarist al tuturor timpurilor, insa a fost chitaristul absolut perfect pentru Pink Floyd.

7. Jeff Beck (The Yardbirds, Jeff Beck Group, solo) – Beck a fost cel de-al doilea chitarist dintre cei trei monstri sacri afiliati formatiei Yardbirds. Din nefericire, a fost eclipsat in memoria colectiva de ceilalti doi, acestia fiind Jimmy Page si Eric Clapton. Cu o viteza impresionanta si o precizie extraordinara in manipularea coardelor, Beck are meritul de a fi stralucit in duete de chitara alaturi de Jimmy Page. De asemenea, formatia Jeff Beck Group – in cadrul careia chitaristul a activat alaturi de Rod Stewart – este creditata ca fiind o influenta majora in dezvoltarea subgenului Heavy Metal.

8. Stevie Ray Vaughan (Double Trouble, solo) – adulat ca fiind singurul alb capabil sa cante Blues original, Vaughan a fost un artist complet. Pionierul reinvierii blues-rock din anii ’80, SRV a fost propulsat in lumina reflectoarelor de David Bowie in 1983, dupa o perioada de aproape zece ani caracterizata de un anonimat relativ. O tehnica ireprosabila, o forta eleganta si exploatarea la maxim a potentialului legendarei chitarei Fender Stratocaster.

9. Mark Knopfler (Dire Straits, solo) – Sultans of Swing are una dintre cele mai memorabile linii de chitara electrica din istoria muzicii. Dar nu acesta este motivul pentru inductia lui Knopfler. Este un stangaci care canta ca un dreptaci. Dar nici acesta nu este motivul pentru prezenta sa in cadrul acestui top. El este unul dintre cei mai respectati tehnicieni ai stilului “fingerpicking” pe chitara electrica. Iar sunetul sau este absolut unic si sublim.

10. Carlos Santana (Santana) – ma astept la multa ura din partea comunitatii Rock din pricina acestei alegeri. Recunosc, Santana nu este un purist al limbajului Rock si da, este un “necredincios” al religiei chitarei Rock. Si vor exista voci contrariate de nominalizarea lui Santana in detrimentul lui Zappa sau al lui Satriani. Cu toate aceastea, tremurul pur si patrunzator al coardelor mexicanului este unul dintre cele mai recognoscibile sunete din muzica moderna. Nu trebuie sa aprobi importarea ritmurilor latine si a improvizatiilor specifice jazz-ului in Rock pentru a recunoaste ca Santana a catalizat intr-un mod reusit variatele sale surse de inspiratie muzicala – de la Miles Davis si B.B. King la Peter Green si Jimi Hendrix – intr-un sunet unic si deosebit de melodios. Si sa nu uitam, Santana a fost pe scena in 1969, atunci cand planetele s-au aliniat pentru a harazi ceea ce noi cunoastem astazi sub denumirea de festivalul de la Woodstock.

Mentiuni onorabile: Frank Zappa (Mothers of Invention, solo), Joe Satriani (Chickenfoot, Deep Purple, solo), Brian May (Queen), Jerry Garcia (Grateful Dead), Keith Richards (The Rolling Stones)

Ca si in cazul clasamentului precedent, astept critici, laude si corectari.