Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său aduce în prim-plan soarta unui intelectual care parcurge drumul sinuos de la credinţa senină în idealurile comuniste la recunoaşterea amară a situaţiei reale dintr-o ţară încremenită sub teroarea dictaturii. Înrudit prin substanţă cu proza memorialistică, romanul istoriseşte firesc un destin autentic: victoria eroului în confruntarea cu iscoadele, şicanele şi capcanele Securităţii este obţinută cu preţul dureros al dezrădăcinării. Protagonistul, la care se recunosc elemente biografice ale autorului, nu se lasă recrutat de Securitate, îşi pierde locul de muncă şi părăseşte ţara, devenind obiectul unui dosar de urmărire informativă din care volumul reproduce textual documente. Fără să alunece în patetic, scriitura densă a lui Gheorghe Săsărman îmbină descrierea calmă cu ironia duioasă şi cu sarcasmul.
Născut în 1941 la Bucureşti, într-o familie de ardeleni, Gheorghe Săsărman a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti în 1965, perioadă în care şi-a început activitatea publicistică. A debutat în literatură cu volumul de proză Oracolul (1969), după care a publicat Cuadratura cercului (1975). A urmat apoi Himera (1979). În 1982, când a tipărit 2000, Gheorghe Săsărman a fost constrâns, din motive politice. Un an mai târziu s-a stabilit la München, Germania, şi a colaborat cu publicaţii prestigioase din România şi din străinătate. Unele dintre volumele pe care le-a semnat au fost traduse în mai multe ţări. Povestirile şi nuvelele sale au apărut în reviste literare, antologii şi volume colective din România, Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia, Ungaria sau Japonia. De-a lungul timpului, autorul a fost recompensat cu numeroase distincţii pentru scrierile sale, printre care Premiul Europa (Stresa, 1980). Cel mai recent volum pe care l-a publicat în România este Vedenii (2007).
Înfiinţată în 1991, Editura Nemira este una dintre primele edituri particulare din România, care şi-a păstrat renumele în industria cărţii prin rafinament şi prin valoarea autorilor publicaţi. Colecţiile editurii sunt bine cunoscute: Nautilus, Suspans, Bonton, Damen Tango, Glossy Books, Babel, Biblioteca de psihologie, Porta Magica, Nemira Junior, Totem, Biblioteca de politică, Biblioteca de istorie etc.

Fostul lider PNŢCD, Ion Diaconescu, s-a stins din viaţă marţi seara, la vârsta de 94 de ani, în urma unei afecţiuni cardiace. Un om cu mult bun simţ, un om demn, un om de caracter, Ion Diaconescu s-a retras discret din viaţa publică după ce PNŢ-CD a pierdut alegerile din 2000.
Ion Diaconescu şi-a publicat memoriile la Editura Nemira: “Temniţa – destinul generaţiei noastre” (1998), “După temniţă” (2003) şi “După Revoluţie” (2003). În unul dintre ultimele interviuri acordate presei, Ion Diaconescu spunea că a fost crescut în spiritul vechii democraţii, iar adversarii politici nu îi sunt duşmani de moarte, ci oameni cu care poate vorbi, lucra.
Cunoscandu-l într-un context special, ca redactor al cărţii sale de memorii “Temniţa – destinul generaţiei noastre“, Cristian Preda afirmă că: “România pierde astăzi o figură de seamă a politicii sale din secolul 20.” Odată cu Ion Diaconescu, a dispărut unul dintre cei mai respectaţi oameni politici post decembrişti.
Ion Diaconescu s-a născut în 1917 şi a devenit membru al Partidului Naţional  Ţărănesc încă din anul 1936. A absolvit Facultatea de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti şi a lucrat în Ministerul Economiei până în 1947. Nepot al lui Ion Mihalache, Diaconescu este arestat pe 1 decembrie 1947, fiind deţinut politic timp de 17 ani. După eliberarea din închisoare, a fost angajat ca inginer la Ascensorul Bucureşti, unde a lucrat până în 1980, când a ieşit la pensie. După Revoluţie, Ion Diaconescu participă la relansarea Partidului Naţional Ţărănesc, iar după moartea lui Corneliu Coposu devine preşedintele acestuia până în noiembrie 2000, când demisionează. În perioada 1996 – 2000, a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor. Din noiembrie 2001, Ion Diaconescu era preşedinte de onoare al PNŢCD.

Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine  nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.

Scriu pentru a mă citi cineva. (continuarea pe www.noriimei.ro)

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca pre­şedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian B­ăsescu, ci folosind apelativul de­per­sonalizat “Preşedintele”. Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sinceri­tă­ţii: privindu-se în oglindă, nu-l ve­de pe Traian Băsescu, ci pe un in­divid căruia i se adresează formal şi umil: “Preşedintele”. Atunci cum au putut fi înşelaţi atâ­ţia şi atâţia oa­meni? Cum este to­le­rată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda su­biec­tul Prostia. Pleca de la ob­ser­vaţia că în ţara cea mai mare şi mai in­fluentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca pre­şedintele ei să re­pre­zinte această lar­­gă majorita­te, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de Geor­ge Bush Jr. Prin ana­logie, un exer­ciţiu de stil ar condu­ce la conc­lu­­zia că în România, unde există enorm de mulţi im­postori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare im­­postor. Mergând mai departe cu ra­­ţionamentul, este firesc ca în Ro­mânia, unde există atât de mulţi hoţi… În România, unde există atât de mulţi şme­che­raşi, manelişti, ticăloşi…
Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem pu­ternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi ne­cru­ţă­tori care decid stăpânirea asupra tur­mei. Apar specii noi, răpitoare şi pră­dătoare, de videni, de boci, de ber­c­eni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului domi­nant, stările de spi­rit şi deciziile de codru ale că­pe­teniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea, România este capabilă mereu de un “mai jos”, un “şi mai jos”.
Şi toate se întâmplă cu sprijinul ne­văzut al Securităţii redivivus, moş­tenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze spo­rindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi econo­mice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.
Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la gre­cescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică “pu­terea celor mai răi”, “rea guvernare” sau “pute­rea răului”. Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.

www.jurnalul.ro

Ca deobicei, cand ceva poate sa mearga prost, va merge. Nu o spune Murphy, e de mult depasit de evenimente. Ma gandesc ca daca Murphy ar fi vizitat Bucurestiul, cartea sa nu s-ar mai fi numit “Legile lui Murphy”, cu “Apocalipsa dupa Murphy”.

Ordinul Arhitectilor din Romania a venit cu un proiect de Ordonanta care sa faca putin ordine in haosul din Capitala. Din nefericire, proiectul intra astazi in mainile (si buzunarele) politicienilor, care au avut grija sa-l ciunteasca pe ici pe colo, prin punctele esentiale, in asa fel incat prietenii lor sa poata sa-si faca de cap cu orasul in voie.

Va invit sa admirati cativa dintre “malformatii” rezultati din concubinajul intre politicieni si prietenii lor de orice sex.

Cu multumiri pentru Filiala Bucuresteana a Ordinului Arhitectilor, care ne-a transmis fotografiile.

Intersectia Caragiale cu Rosetti, … acelasi lucru, in toata monstruozitatea sa, Zona Maria Rosetti – Strada Toamnei, … sau Strada Viitorului, care nu suna prea bine.

Pai si ce putem face ? Simplu. Sa vorbim. Sa protestam. Sa nu ne lasam calcati in picioare. Mai ales de catre ei.