Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura. Dezlegând uşor strânsorile din presă şi dând tonul la invective, Traian Băsescu a generat exces de deriziune, transformând un atribut democratic minor într-o armă abil folosită: totul se converteşte în câinii latră, caravana trece.
Faptele guvernanţilor nu se mai judecă, nu se mai pedepsesc, nici măcar electoral. Tratate în cheie ironică, amendarea lor eşuează în lamentări plângăcioase sau batjocoritoare, rareori în suduieli veninoase. Deprins cu surogatele, consecvent în a trăi formele pasive de exprimare a conştiinţei şi supravieţuitor prin excelenţă, poporul îşi consumă furiile şi nemulţumirile ca pe un divertisment de care pare să fi ajuns dependent. Enervările amuzante, sarcasmele şi persiflările au ca materie primă propriile umilinţe la care puterea politică îl supune zi de zi. Satisfacţia astfel obţinută suspendă registrul expresiei autentice. Sublimarea durerii sociale în notă ridicolă – râsul-plânsul tradiţional românesc – e hrana supravieţuirii tăcute, dar şi inhibatorul reacţiei pertinente.(www.noriimei.ro)

Traian Băsescu este unul dintre marii cititori ai României, consumând zilnic tomuri de note informative. Şi-a început însă cariera pentru cultul delaţiunii ca scriitor harnic, bazându-se pe un deosebit simţ de observaţie a celor din jur. Activitatea asiduă de cronicar acoperit i-a făcut pe colegii lui de atunci, ca şi pe cei de acum, să fie suspicioşi şi să-l evite. Nu din invidie, căci, în cazul unui asemenea scriitor, talentul contează mai puţin, important fiind conţinutul informaţiei şi folosul pe care îl aduc denunţurile pentru puterea opresivă. Această dublă calitate, de vechi scriitor şi actual cititor de turnătorii, îi dă convingerea că a deprins cunoaşterea nu numai a culturii române şi universale, desăvârşită prin lectura asiduă a etichetelor de whisky, ci şi a subtilităţilor învăţământului românesc. Mafalda securistică este convinsă că un absolvent de şcoală ar trebui să fie doar o piesă de schimb în marea maşinărie socială. O spune răspicat ori de câte ori îi vine, pe plaiurile noastre mioritice sau aiurea: “Sistemul de educaţie românesc produce prea mulţi filosofi, prea puţini ingineri” – s-a trezit dând din gură, mai acum ceva vreme, când trecea prin Germania, încercând să vândă bucăţele din România făcută cioburi, cele pe care nu au pus încă mâna mafioţii portocalii. (www.noriimei.ro)

E întrebarea pe care Traian Băsescu a pus-o obsesiv ieri în Germania. Cu oricine se-ntâlnea, se milogea cerându-i să cumpere o bucată din România făcută cioburi de guvernarea pe care a păstorit-o. „Poate vreţi o bancă… poate căile ferate… sistemul energetic…” – licita fără jenă şi disperarea răzbătea din încercările sale de a ne înstrăina pe bucăţi. Ne-ar fi dat mai pe nimic, doar să scape de responsabilitate prăpădului produs. Să-şi bată alţii capul cum să dreagă dezastrul în care ne-a adus. Multă umilinţă pentru o naţiune să-şi vadă conducătorul ploconindu-se spăşit cum îşi scoate ţara la mezat şi, culmea, fără să aibă prea mulţi muşterii. Rămas cu mâna întinsă şi părăsit în secunda următoare pozei oficiale, Traian Băsescu era tabloul măscăriciului impostor de care mai marii lumii se folosesc ca apoi să-l evite stingheriţi că au stat mai mult de o clipă în preajma sa. Imaginea inferiorităţii supuse, mulţumit că cei puternici îl tolerează încă, dar şi bucuros că se va întoarce în patria-i smerită unde poate să facă din nou pe zmeul. Ca mai mereu, behăind spasmodic, a ieşit dintr-o situaţie în care nimic nu era de râs. Doar el a fost de tot râsul. (www.noriimei.ro)

„E povestea minunată a unui bătrân cumsecade de 93 de ani”, cum îi place lui însuşi să se prezinte. Stéphane Hessel, fost ambasador, fost deportat, fost activist al „Franţei libere”, scriitor şi poet, s-a transformat într-un veritabil globe-trotter.
Astăzi, agenda sa seamănă cu cea a unui şef de stat. În primele două zile ale lunii septembrie se afla în Spania, la Madrid, apoi la Barcelona, pentru conferinţe legate de succesul fenomenal al pamfletului Indignaos!  Iar tinerii au umplut sălile până la refuz. Pe 11 septembrie, era în Slovenia, pentru comemorarea atentatelor de la World Trade Center. În Slovenia, Dvignite Se! se numără printre primele cinci bestselleruri ale anului. A doua zi, s-a îndreptat spre Scandinavia, pentru lansarea ediţiei suedeze (Säg Ifran!) a scrierii sale.
Până pe 30 septembrie, Hessel se va afla la New York, pentru a asista la depunerea cererii de aderarea la ONU a Palestinei  – cauză pe care Hessel o susţine – dar şi pentru a promova Time for Outrage. Indignaţi-vă! fusese deja tradusă de către săptămânalul britanic de stânga The Nation, în martie, înainte de a fi publicată în toată Anglia. Pentru versiunea americană, Stéphane Hessel a dorit să adauge câteva cuvinte despre guvernanţa mondială, un omagiu lui Benjamin Franklin şi unele explicaţii privind angajamentul său faţă de Palestina, care nu exclude ataşamentul pentru Israel, ceea ce poate părea, de cealaltă parte a Atlanticului, un lucru imposibil.
De la data apariţiei în Franţa, 20 octombrie 2010, ziua când Stéphane Hessel a împlinit 93 de ani, Indignaţi-vă! s-a vândut deja în 2,1 milioane exemplare în Hexagon şi peste un milion de exemplare în restul lumii. Iar ritmul vânzărilor rămâne constant. „Nu există ţară în care să fi înregistrat un eşec, iar motivele succesului diferă de la o ţară la alta”, remarcă Arabella Cruse, agentul care a intermediat vânzarea către ţările scandinave, dar şi către Olanda şi România. În plus, pe oriunde trece Stéphane Hessel, vânzările explodează după discursul său. „Dacă ar fi venit la Amsterdam, aş fi vândut 100 000 de exemplare”, afirmă editorul olandez. Datorită interesului stârnit de Indignaţi-vă!, şi alte scrieri ale lui Stéphane Hessel se vând ca pâinea caldă.
34 de versiuni pentru Indignaţi-vă! Puţine ţări au scăpat neatinse de „valul” Hessel. Totuşi, Rusia, India, ţările arabe nu au manifestat un mare interes. Cât despre Israel, traducerea s-a oprit la citatul: „E insuportabil ca evreii să poată săvâşi ei înşişi crime de război”. (sursa: Le monde; Traducere din limba franceza de Mihaela Stan )
Istoria textului începe cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale din mai 2007. Atunci, candidatul Nicolas Sarkozy făcea o haltă pe platoul montan des Glières, loc cu mare încărcătură în memoria luptătorilor din al Doilea Război Mondial. Aici promite veteranilor Rezistenţei că, dacă va fi ales preşedinte, va reveni în fiecare an. Noul preşedinte se va întoarce în glorie anul următor, apoi din ce în ce mai discret. „Pelerinajul“ din 2008 a avut parte de o mediatizare deosebită şi a determinat ca în mai 2009, la iniţiativa Citoyens Résistants d’Hier et d’Aujourd’hui, să se organizeze o mare manifestaţie care să reamintească francezilor valorile republicane ale solidarităţii şi fraternităţii, ale convieţuirii şi justiţiei sociale, valori conţinute în programul Consiliului Naţional al Rezistenţei, redactat în 15 martie 1944. Atunci, în 2009, Stéphane Hessel a vorbit adunării, iar discursul său s-a constituit, mai târziu, în bomba amorsată numită Indignaţi-vă! (extras din Cuvânt înainte la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)

“Alo, fabrica de biciclete Tohan?… Vă rog cu Maricica de la focoase!”
Un tren cu armament e jefuit ziua-n amiaza mare, în timp ce mecanicul de locomotivă vinde motorină iar poliţiştii se uită la televizorul din dotare. S-au prins de furt abia a doua zi, altfel au exersat la fiecare oprire camera de luat vederi, de parcă menirea lor era să facă un documentar pentru retardaţi despre rugină, caniculă şi scurgere a timpului, filmând vagoanele inerte şi sigiliile virgine. Misterul rămâne: ce au văzut poliţiştii la televizorul din dotare din vagonul special amenajat pentru confortul vigilenţei lor. Ce i-a captivat într-atât?… Nu putea fi decât fascinanta Românie care trăieşte din penibil în penibil, din jenant în mai jenant: bacalaureat la jumătate, titularizări pentru repetenţi, NUP-uri pentru politicieni veroşi, behăielile oierului latifundiar, zicerile parlamentarului cu compas, echer şi tomberon, lupta pentru copil dintre caraghiosul pervers şi inocenţa iubirii până la ultimul ban. Sau poate deznodământul divorţului unui macho cu o nimfo, ori discursul intelectualilor cu suta lipită pe frunte interpretând prompt indignarea că preşedintele nu i-a dat şi-un cap în gură Regelui… România umple televizorul, încât n-o mai auzi şi n-o mai vezi decât pe ea, în toată mizeria şi durerea degradării sale. (continuare pe www.noriimei,ro)

Înfiinţată în 1991, Editura Nemira este una dintre primele edituri particulare din România, păstrându-şi supremaţia în industria cărţii prin rafinament, prin valoarea autorilor publicaţi şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a experimenta permanent noi tehnici literare.
Iniţial, Nemira a fost indentificată cu literatura science fiction după ce a lansat celebra colecţie Nautilus.
Apoi, printr-un program amplu materializat în sute de titluri de certă valoare, totalizând zeci de mii de exemplare, Nemira a îmbogăţit patrimoniul cultural şi spiritual al României.
Atragerea unor autori de prestigiu, publicarea scrierilor unor nume mari în literatura universală, închegarea unui corp redacţional de elită şi consecvenţa în urmărirea unui program editorial elevat au condus la realizarea unor cărţi de înaltă ţinută intelectuală şi de o reală frumuseţe grafică: romane science fiction, suspans, lucrări de eseistică şi filozofie, literatură universală, istorie, politică, religie, dicţionare, cărţi practice, cărţi pentru copii etc.
De-a lungul timpului, Editura Nemira a publicat mari scriitori ai lumii: Stephen King, Frank Herbert, George R.R. Martin, Roger Caillois, René Girard, Sir Steve Runciman.
Nemira a lansat tineri autori români şi a promovat valorile autentice. H.-R. Patapievici, I.P. Culianu, Petre Barbu, Lucian Vasilescu, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu şi-au publicat primele titluri la Nemira.
Colecţiile editurii sunt bine cunoscute: Babel, Byzantivm, Totem, Nautilus, Suspans, Bonton, Biblioteca de Psihologie.
Nemira este prima editură de tradiţie din România care a oferit ebooks pe platformă proprie, sprijinind încă de acum doi ani proiectele de carte digitală.
Librăria Virtuală Nemira (www.nemira.ro), Librăria Nemira (Bdul Magheru nr. 8-10 Bucureşti), reţeaua de distribuţie în întreaga ţară, newsletterul săptămânal, toate acestea completează imaginea modernă a editurii.
La mulţi ani, Nemira!

Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. – Neagu Djuvara

„Toată viaţa mea n-am putut să scuip, nici să înjur, nici să divorţez. Şi-acum vine Boc şi-mi taie pensia ?!“ – au fost cuvintele unui bătrân ofiţer român indignat. Sentimentul datoriei, respectarea ordinelor îi face pe angajaţii din structurile militarizate să aibă un comportament modificat şi în viaţa civilă, cea la vedere. Poate că aşa se explică reacţia unora, precum Andrei Pleşu sau a altor intelectuali în serviciul puterii care au scăldat-o sau au tăcut la afirmaţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu referitoare la regele Mihai şi mareşalul Antonescu.
Pentru unii nu pare a fi doar expresia unei promiscuităţi morale, a unei curvăsării intelectuale, ci pur şi simplu disciplină asumată până la capăt. Pentru Tismăneanu – istoricul, cel care şi-a renegat tatăl doar pentru că Băsescu avea de bifat condamnarea comunismului, reacţia a fost predictibilă, însă pentru Tismăneanu – evreul, ca şi pentru alţi intelectuali ghedesişti care şi-au construit cariera şi bunăstarea mai degrabă pe apartenenţa la aceeaşi etnie, tăcerea e stranie. Şi în cazul lor, gradul să fi bătut memoria sângelui? Amintirea Holocaustului să fi încetat să-i mai tulbure pentru că prezentul cazon e mai profitabil? Nu putem să ne prefacem că pogromul de la Iaşi ori masacrul de la Odessa nu au existat. Dacă pe noi, românii, încă ne doare, ei de ce tac, de ce sunt evazivi într-un caz în care ar trebui să nu aibă nici o ezitare?… Doar Radu F. Alexandru a fost limpede, numai că reproşul său pare să fi fost unul calculat, legat de încercările de a deveni şeful comunităţii evreieşti din România, prin gestul său adăugând o pagină ce va cântări greu la viitorul dosar de candidat. (continuarea pe www.noriimei.ro)

Într-o ţară în care lupta împotriva corupţiei este politică de stat, corupţia este politică de stat.

Suferim ca în vreme de război, trăind în timp de pace. Război fără război? Suportăm zbateri grele, dar nimic bun nu se naşte… E războiul nevăzut pentru perpetuarea răului ce provoacă chinurile nefacerii: România îşi avortează viitorul… Mâine va fi o zi mai disperată ca azi, ieri eram încă un popor. Ceea ce acum câţiva ani ne-ar fi scandalizat, astăzi ne lasă reci. Furtul şi ilegalitatea sunt la ordinea zilei, fac parte din cotidian. Când jaful este dublat de incompetenţă, tabloul spolierii devine delirant.
Rămânerea la putere este vitală nu doar pentru politicienii portocalii, ci şi pentru unii judecători şi procurori, parte din serviciile secrete, funcţionari publici şi oameni de afaceri branşaţi la resursele statului pentru a le transforma în bani personali şi de partid. (continuarea pe www.noriimei.ro)

Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară săracă şi umilită. Cum, după ani de guvernare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să constituie glasul de chemare la revoltă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care domină alianţa aflată la putere este al naibii de abil, ori formaţiunile de opoziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au astăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răspunsul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipotezele.
Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga scenei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare păguboasă, o gestiune defectuoasă a crizei, o legislaţie mereu în defavoarea cetăţeanului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit nemulţumirea populaţiei – PSD a ratat sistematic şansele să redevină prima voce politică a ţării. (continuarea pe www.noriimei.ro)

“Veriga lipsă dintre maimuţă şi om suntem noi.”

Oricât ai fi de ticălos, nu poţi să nu-l apreciezi şi să nu-l aperi. Greu de găsit un slugoi mai disciplinat ca el, chiar şi într-o ţară în care lichelismul şi slugărnicia sunt practicile arhaice de supravieţuire mereu moderne. E întruchiparea exemplară a ţuţărului – slujbaşul de încredere al interlopului politic. În limbaj de garnizoană, este aghiotantul perfect pentru orice comandant militar, doar că aghiotanţii se recrutau dintre gradele superioare. Este mai degrabă ordonanţa perfectă, adică soldatul cel mai servil şi mai devotat ofiţerului. Al ofiţerului acoperit sub impostura de preşedinte al ţării. Rândaşul bun la toate mizeriile politice, servantul umil şi descurcăreţ în noroaiele guvernării, mâna băgată în buzunarul cetăţeanului şi gura care-l prosteşte-n faţă, mănuşa care acoperă amprentele jefuitorului, masca de pe faţa călăului… Rămâne argatul cel mai preţuit de zeusul său, de aceea stăpânul a şi făcut totul pentru a-l menţine cocoţat în vârful mafiei numite partid. (continuarea pe www.noriimei.ro)